Căsnicia bat-o vina

Unul dintre oamenii pe care îi apreciez s-a gândit să povestească la radio, printre altele, și despre stigmatul femeii necăsătorite. Nu am avut vreme să mă văd cu el dar de abia aștept să-l văd! În prima fază am vrut să-l acuz despre proiecții tipic bărbătești deși este câta mai specialistul. Apoi am mai întrebat în stânga dreapta și am văzut că puțină dreptate are. Doar în China unele femei au fost numite „femei rest”. O prietenă mi-a mărturisit că deseori este sfătuită să se mărite, că așa este mersul lucrurilor. Mă tot întreb de ce nu mă sfătuiește și pe mine nimeni:) Dar revenind la lucruri serioase aș vrea să punctez câteva lucruri pe care le consider importante.
O femeie nu trebuie să coreleze valoarea sa personală cu statutul său marital. Decât atunci când măritișul o avantajează, glumesc evident. Nu ești mai puțin valoroasă, sau mai puțin completă doar pentru că ești necăsătorită. De asemenea, nu cred că trebuie să îți justifici alegerile. Și nici nu trebuie să îți ascunzi poate dorința de a trece pe la altar. Nu ar trebui să fie o tabără a femeilor căsătorite și o tabără a femeilor necăsătorite ci o înțelegere bună. Mereu mă gândesc cu drag la acele ‘mătuși’ despre care povestea Elisabeth Gilbert în cartea sa „Și am spus da”. Altă carte pe care o recomand este ”Căsnicia bat-o vina”.
Problema esențială este, de fapt, aceea a singurătății. Aici lucrurile depind de măsura în care ai relații autentice cu ceilalți. Eu cred că dacă oferi iubire atunci ești mai puțin singur. Întâlnim săptâmânal zeci de oameni poate, dar cu câți reușim să ne conectăm cu adevărat? Să lăsăm măștile și să fim apropiați de ceilalți, vulnerabili.
Nu statutul este esențial, ci iubirea.
Și dacă încă nu primești suficientă atunci  poți să oferi tu mai multă decât ți se cere:)

Anunțuri

Cazacul, Anton Cehov

Arendașul satului Nizy, Maxim Torciakov, un moșier de mijloc, se întorcea cu tânăra sa nevastă de la biserică și ducea un cozonac proaspăt sfințit. Soarele încă nu se arătase, dar răsăritul de acum se rumenea ca aurul. Era liniște….Pitpalacul cânta al său: ”Hai să bem! Hai să bem!”, iar departe, deasupra dealului zbura un vultur. În rest, în toată stepa, nu se vedea nicio ființă vie.
Torciakov mergea și se gândea că nu este o sărbătoare mai bună și mai veselă decât Învierea lui Hristos. Era căsătorit de puțină vreme și de aceea era primul Paște pe care îl făcea împreună cu soția. Oriunde ar fi privit și orice ar fi gândit, toate i se păreau luminoase, pline de bucurie și fericire. Se gândea la gospodăria sa și găsea că totul este în bună rânduială, că podoaba casei este astfel încât de alta nici nu avea nevoie, că toate sunt îndestulătoare și bune, privea la soție și ea se părea frumoasă, bună și blândă. Îl bucurau și zorile la răsărit, și iarba fragedă, și brișca lui hurducată și scârțâtă, îi plăcea până și vulturul care scutura greoi din aripi. Iar când, pe cale, intră în crâșmă și bău un păhărel, el deveni și mai vesel….
-S-a zis: mare este ziua aceasta!-zicea el. Înseamnă că este mare! Să vezi, Liza, acuși soarele începe să joace. La fiecare Paște joacă! Și el se bucură, ca și oamenii!
-El nu e viu, observă soția.
-Păi, pe el sunt și oameni!-strigă Torciakov. Zău că sunt! Mie mi-a povestit Ivan Stepanâci-pe toate planetele sunt oameni, ș pe Soare, ș pe Lună! Adevărat…Dar poate că savanții spun minciuni, necuratul îi știe! Stai puțin, nu cumva un cal! Chiar așa!
La jumătatea drumului spre casă, la Bârna Strâmbă, Torciakov și soția sa văzură un cal înșeuat, care stătea nemișcat și mirosea pământul. La marginea drumului stătea pe pirostrii un cazac roșcat și, aplecându-se, își privea picioarele.
-Hristos a înviat!-strigă către el Maxim.
-Adevărat a înviat!-răspunse cazacul, fără să ridice capul.
-Unde mergi?
-Acasă, la odihnă.
-Atunci de ce stai aici?
-Așa…m-am îmbolnăvit…Nu mai am putere să merg.
-Dar ce te doare?
-Totul mă doare.
-Hm…Ia necaz! Toți oamenii sărbătoresc, iar tu bolești! Poate e mai bine să te duci în sat sau la han decât să stai aici!
Cazacul își ridică ochii și îi măsură din priviri pe Maxim, pe nevasta sa și calul.
-Veniți de la biserică?-întrebă el.
-De la biserică.
-Iar pe mine m-a prins sărbătoarea pe drum. Nu mi-a dat Dumnezeu să ajung. Acum m-aș porni și m-aș duce, dar putere nu am…Voi, ortodocșilor, poate-mi veți da, ca unui drumeț, o bucată de pască sfințită, să mă înfrupt!
-Pască?-întrebă Torciakov. Se poate…Așteaptă, acuși…
Maxim căută repede prin buzunare, privi la nevastă și zise:
-N-am cuțit, n-m cu ce să tai. Dar să o rup nu-mi dă mâna, voi strica toată pasca. Asta, da problemă! Caută, poate ai tu cuțit?
Cazacul, cu ultimele puteri, se ridică și se îndreaptă spre șaua sa după cuțit.
-Iaca ce v-a trecut prin cap!-zise supărată nevasta lui Torciakov. Nu te voi lăsa să strici pasca! Cum s-o duc tăiată acasă? Și cine a mai văzut să faci Paștele în stepă! Du-te la țărani în sat și acolo o să te înfrupți!
Femeia luă din mâna bărbatului pasca învelită într-un șervet alb și zise:
-N-o dau! Se cuvine a ști rânduiala. Asta nu e o chiflă, ci pască sfințită și este păcat să o rupi fără socoteală.
-Ei, cazacule, nu te supăra!-zise Torciakov și începu să râdă. Nu mă lasă femeia! Bun rămas, drum bun!
Maxim smunci hățurile, șuieră și brișca plecă cu zgomot mai departe. Iar nevasta încă mai îndruga că a tăia pasca înainte de a ajunge acasă e păcat și neorânduială, că toate trebuie să aibă locul și vremea lor. Spre răsărit, colorând norii pufoși în diferite nuanțe, străluceau primele raze de soare, se auzi cântecul ciocârliei. De acum, nu unul, ci trei vulturi, la depărtare unul de altul, zburau deasupra stepei. Soarele începu să încălzească și în iarba fragedă au început să trosnească greierii.
Îndepărtându-se mai mult de o verstă, Torciakov se uită în urmă, privind insistent în depărtare.
-Nu se vede cazacul…-zise. Ce ghinion, l-a apucat bolitul pe drum! Nu-i necaz mai mare: să vrei să mergi, și să nu ai putere…Te pomenești că moare pe cale…Nu i-am dat pască, Lizaveta, dar cred că lui ar fi trebuit să-i dăm. Doar și el voia să se înfrupte.
Soarele răsări, iar dacă a jucat sau nu, Torciakov nu mai băgă de seamă. Tot drumul până acasă el tăcu, se gândea la ceva și nu-și lua ochii de la coada neagră a calului. Nu se știe de ce fu cuprins de tristețe și în pieptul lui nu mai rămăsese nimic din bucuria sărbătoririi, de parcă nici nu fusese.
Ajunseseră acasă și ciocniră ouă roșii cu muncitorii, Torciakov iarăși se înveseli și începu să vorbească, dar de îndată ce se așeză la masă și toți luară câte o bucată de pască sfințită, el privi posomorât la nevastă și zise:
-N-am făcut bine, Lizaveta, că nu i-am dat cazacului să se înfrupte.
-Ciudat mai ești, zău!-zise Lizaveta și ridică mirată din umeri. De unde ai luat moda asta ca să împrăștii pasca sfințită pe drum? Ce, asta-i chiflă? Acum e tăiată, stă frumos pe masă, poate să mănânce cine vrea, chiar și cazacul tău! Ce, crezi că-mi pare rău?
-E așa cum spui, dar mie îmi pare rău de cazac. El e mai rău decât un orfan sărman. Pe drum, departe de casă, bolnav…
Torciakov bău jumătate de pahar de ceai, și mai mult nu mâncă și nu bău nimic. De mâncat nu voia să mânânce, ceaiul îi părea fără gust, ca iarba, și îl apucă iarăși tristețea.
După masă s-au dus să se culce. Când, peste vreo două ore, Lisaveta s-a trezit, el stătea la geam și privea în curte.
-Te-ai trezit de-acum?-îl întrebă soția.
-Nu mă ia somnul…Eh, Lizaveta, oftă el, l-am supărat pe cazac!
-Iarăși tu, cu cazacul tău! Ce te-a apucat? Dumnezeu cu el!
-El l-a slujit pe țar, poate că și-a vărsat sângele, iar noi ne-am purtat cu el ca și un porc. Ar fi trebuit să-l aducem pe bolnav acasă, să-l hrănim, iar noi nici măcar o bucată de pâine nu i-am dat.
-Aha, să te las eu să strici pasca! Și încă sfințită! Tu să o fi stricat-o cu cazacul tău, iar eu să fi crăpat apoi de rușine acasă! Ce deștept ești!
Maxim plecă încet de lângă femeie în bucătărie, înveli în șervet o bucată de pască și cinci ouă și se duse în șopron, la muncitori.
-Cozma, lasă acordeonul, îi zise unuia dintre ei. Pune șaua pe murg sau pe Ivancic și pleacă repede la Bîrna Strîmbă. Acolo e un cazac bolnav, lângă cal, să-i dai astea. Poate că nu a plecat încă.
Maxim se înveseli iarăși, dar, așteptându-l pe Cozma câteva ore, nu mai răbdă, puse șaua pe cal și porni în întâmpinarea lui. Îl întâlni chiar la Bîrnă.
-Cum e? L-ai văzut pe cazac?
-Nu e nicăieri. Cred că a plecat.
-Hm….Ce poveste!
Torciakov luă de la Cozma legătura și plecă mai departe. Ajungând în sat, îi întrebă pe țărani:
-Fraților, n-ați văzut un cazac bolnav, cu calul? N-a trecut pe aici? E roșcat, slab, călare pe un cal murg.
Țăranii se uitară unii la alții și ziseră că ei nu au văzut niciun cazac.
– A trecut pe aici poștașul, asta e sigur, dar ca să treacă un cazac sau altcineva-nu am văzut.
Maxim se întoarse acasă la prânz.
-Nu-mi iese cazacul ăsta din cap, și pace!-îi zise nevestei. Nu-mi dă pace. Eu mă tot gândesc: dacă Dumnezeu a vrut să ne ispitească și ne-a trimis un înger sau vreun sfânt în cale, în chip de cazac? Doar există așa ceva. Nu-i bine, Lizenika, am mâhnit un om.
– Ce te tot legi de mine cu cazacul tău?-strigă Lizaveta, pierzându-și răbdarea. Te-ai lipit ca smoala!
-Tu nu ești bună, să știi…îi zise Maxim, privind insistent la fața ei.
Era pentru prima oară după nuntă când el vedea că nevasta lui nu este bună.
-Lasă să nu fiu bună, strigă ea și izbi supărată cu lingura, însă nu voi ajunge să împrăștii pasca sfințită la toți bețvii!
-Nu cumva cazacul era beat?
-Era beat!
-Cum ți-a dat seama?
-Era beat!
-Ești o proastă!
Supărându-se, Maxim se ridică de la masă și începu să-și certe tânăra nevastă, zicându-i că este nemilostivă și proastă.
-Să crape cazacul tău! Lasă-mă în pace, holeră, cu cazacul tău puturos, că de nu, mă duc la tata!
De la nuntă aceasta era prima ceartă a lui Torciakov cu nevasta sa. Până seara umblă el prin curte tot gândindu-se la nevastă, gândind cu ciudă că ea îi părea acum rea și urâtă. Ca dinadins nu-i ieșea din cap nici cazacul și lui Maxim se năzăreau ba ochii lui mari, ba glasul, ba mersul…
-Eh, am mâhnit un om!-bolmojea el. L-am mâhnit!
Seara, când se întunecă, fu cuprins de o tristețe de nesuportat, așa cum nu ma avusese niciodată-măcar spânzură-te! De tristețe și necaz pe femeie se îmbătă, așa cum se îmbăta pe odinioară, când nu era căsătorit. La beție el spunea vorbe murdare și striga la nevastă că are o față rea și urâtă și câ mâine o va alunga la tată-su.
Dimineața, după sărbătoare, vru să se dreagă și se îmbătă iar.
Așa a început declinul.
Caii, vacii, oile și păsările au început încetul cu încetul să dispară din curte, datoriile creșteau, nevasta devenea nesuferită…Toate aceste necazuri, spunea Maxim, s-au abătut asupra lui din cauză că avea o nevastă rea și proastă și că Dumnezeu S-a supărat pe el și pe nevasta lui din pricina cazacului bolnav. El se îmbăta tot mai des și mai des. Când era beat, stătea acasă și făcea scandal, iar când era treaz bântuia prin stepă, așteptând să-i iasă în cale cazacul….

„Călăreț cazac”, pictură de Józef Brandt.

unul face altul declară

Aș aminti două categorii de oameni care mă surprind.
Prima categorie este a celor care declară la tot pasul interes și preocupare pentru bine și frumos. Ei sunt mereu responsabili și fac totul cu seriozitate și implicare. Nu-și aduc aminte niciodată de momentul în care au fost mai puțin conștiincioși. Ei cuceresc. Ei își impun imaginea pe care și-o doresc. Cei ce îi cunosc bine știu adevărul dar pot fi prea pașnici pentru a spune ceva. Și preferă să le acorde rolul ce și-l pretind: Da, X-ulescu, cât muncești tu!
A doua categorie este a celor care chiar muncesc mult și sunt foarte serioși dar se simt lezați de faptul de a arăta acest lucru. Doar munca lor vorbește de la sine! Și au și o formă de autosabotare îi zic eu, ei îi spun bun simț: nu ne spunem meritele că nu-i frumos să ne arătăm mai buni și mai frumoși. Ei, din perfecționism, își pot asuma mult prea ușor mici neajunsuri. Și aceste asumări îi pot răsturna. Uneori ne arătăm vulnerabili în fața cui nu trebuie.
Există și categoria celor care știu să-și arate punctele tari și știu să-și asume punctele slabe. Dar aceasta este ideală:)

Singur și inactual

Un bun prieten are o rețetă simplă pentru o viață fericită: timp liber o oră pe zi, o zi pe săptămână, o lună pe an. Eu îți doresc, în acest an, o oră pe zi în care să fii, așa cum spunea Geoge Călinescu, singur și inactual.
Singur pentru că îmi doresc să te apleci asupra interiorului tău, să fii tu cu temerile tale, tu cu dorințele tale și tu cu cel ce a fost și cel ce este. Și inactual să fii pentru că îți propun să ieși din cotidian, să ai o oră de evadare: fie că evadezi din preocupările tale zilnice printr-un moment de relaxare și răsfăț, fie că evadezi din cultura în care trăiești citind o carte care te plimbă prin misteriosul oraș Pompei , prin anii 60 d. Hr, sau pe rămășițele aceluiași oraș în țara lui Leonardo da Vinci, Galileo, Michelangelo și chiar Machiavelli.
Așadar, dragul meu cititor, să fii singur și inactual o oră pe zi!  La mulți ani!

happy thallium birthday

„De mic copil am trecut prin diverse pierderi-am pierdut oameni dragi mie-încercând să evadez în lumea ideilor. Când, la vârsta de șase ani, am ajuns la internat, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, numerele mi-au devenit prietenii cei mai buni; când, la vârsta de zece ani, am ajuns din nou la Londra, elementele chimice și tabelul periodic mi-au devenit tovarăși de nădejde. De câte ori mi-a fost greu de-a lungul vieții, m-am întors mereu și mereu la științele fizice, o lume lipsită de viață dar și de moarte”…..
„Nu neg că mi-e teamă. Și totuși, predominant în mine rămâne sentimentul de recunoștință. Am dăruit dragoste și am primit dragoste în dar; am fost binecuvântat cu multe lucruri minunate, și la rându-mi am întors lumii din zestrea mea; m-am bucurat de cărți, de colindat prin lume, de idei și de scris. Am întreținut o legătură cu lumea, genul acela special de legătură care se înfiripă între scriitori și cititorii lor. Mai presus de orice, am fost o ființă gânditoare, un animal cu rațiune, născut pe o planetă frumoasă, ceea ce e în sine un privilegiu enorm și o aventură unică”
Oliver Sacks, Recunoștință, dec 2017

le poète

Titre : Il faut que le poète

Poète : Victor Hugo (1802-1885)

Recueil : Les contemplations (1856).

Il faut que le poète, épris d’ombre et d’azur,
Esprit doux et splendide, au rayonnement pur,
Qui marche devant tous, éclairant ceux qui doutent,
Chanteur mystérieux qu’en tressaillant écoutent
Les femmes, les songeurs, les sages, les amants,
Devienne formidable à de certains moments.
Parfois, lorsqu’on se met à rêver sur son livre,
Où tout berce, éblouit, calme, caresse, enivre,
Où l’âme à chaque pas trouve à faire son miel,
Où les coins les plus noirs ont des lueurs du ciel,
Au milieu de cette humble et haute poésie,
Dans cette paix sacrée où croit la fleur choisie,
Où l’on entend couler les sources et les pleurs,
Où les strophes, oiseaux peints de mille couleurs,
Volent chantant l’amour, l’espérance et la joie,
Il faut que par instants on frissonne, et qu’on voie
Tout à coup, sombre, grave et terrible au passant,
Un vers fauve sortir de l’ombre en rugissant !
Il faut que le poète aux semences fécondes
Soit comme ces forêts vertes, fraîches, profondes,
Pleines de chants, amour du vent et du rayon,
Charmantes, où soudain l’on rencontre un lion.

Poftă bună la struguri!

Am găsit un exercițiu fain de mindfulness în cartea lui Kabat și Teasdale. Astfel, eu am mâncat cel mai bun strugure:)

Cum să mănânci un strugure?
1. Cum să-l ții
Mai întâi, ia un strugure și ține-l în palmă sau între arătător și degetul mare.
Concentrează-te asupra lui, imaginează-ți că tocmai ai venit de pe Marte și n-ai mai văzut niciodată un lucru ca acesta.
2. Cum să-l privești
Acordă-ți timp să-l vezi cu adevărat, privește-l cu grijă și cu toată atenția.
Lasă-ți ochii să se plimbe pe fiecare parte a fructului, să examineze efectul luminii asupra boabelor, golurile mai întunecate, locurile mai joase sau mai ridicate, orice asimetrie sau trăsătură unică.
3. Cum să-l atingi
Ia strugurele între degete, examinează-i consistența, poate chiar cu ochii închiși, dacă așa ți se intensifică simțul pipăitului.
4. Cum să-l miroși
Ține strugurele sub nas și inspiră-i de mai multe ori mirosul, aroma sau parfumul, observând în acest timp ce se întâmplă în gura și stomacul tău.
5. Cum să-l pui
Acum du încet strugurele la gură, observând cum mâna și brațul tău știu exact cum și unde să-l poziționeze. Pune încetișor o boabă în gură, nu mesteca, ci observă mai întâi cum intră în gură. Petrece câteva clipe studiindu-ți senzațiile de a o avea în gură și de a o pipăi cu limba.
6. Cum să o guști
Când ești gata, pregătește-te să mesteci boaba de strugure, observând cum și unde trebuie să se afle pentru a o mesteca. Apoi, în mod foarte conștient, ia o înghițitură sau două și observă ce se întâmplă după aceea, când simți orice efluvii ale gustului care emană din fruct, în timp ce continui să mesteci. Fără să înghiți încă, observă senzațiile pur gustative și tactile din gura ta și felul în care se modifică acestea în timp, clipă de clipă, precum și orice modificare a fructului în sine.
7. Cum să o înghiți
Când ești gata să înghiți boaba de strugure, vezi dacă nu poți detecta mai întâi senzația de a înghiți, în momentul când aceasta apare, în așa fel încât s-o conștientizezi înainte de a înghiți fructul.
8. După aceea
În cele din urmă, încearcă să simți ce a rămas din boaba de strugure ce coboară în stomac, dar și să sesizezi cum se simte întregul tău corp după ce ai terminat acest exercițiu de mâncat în mod conștient.

Grapes harvest. Farmers hands with freshly harvested black grapes.