chibritul

Azi pare greu de crezut, dar, până în secolul al XIX-lea, singurele mijloace de aprindere a focului de către om erau scânteile produse de un amnar şi cremene (prin ciocnirea a două corpuri dure) sau mult mai vechiul procedeu de frecare rapidă şi îndelungată a doua lemne uscate.

Primul chibrit de succes cu aprindere prin frecare a fost inventat de chimistul englez John Walker. Acesta a preluat ideile savantului Robert Boyle din 1680, privind utilizarea fosforului si a sulfului si a realizat un amestec de sulfura de antimoniu, clorat de potasiu, cauciuc si amidon, care se aprindea usor pe o suprafata rugoasa. Walker a inceput comercializarea chibriturilor in cutii in anul 1827.  Samuel Jones, un chimist din Londra, a brevetat o versiune de chibrit Holden, denumit chibrit “lucifer”. Și în prezent în Țările de Jos și Belgia, chibriturile sunt încă numite luciferi. Chibriturile avea diferite probleme: aveau o reactie violenta la aprindere, aveau miros neplacut, scoteau fum si aveau o flacara inconstanta.

In 1835 s-a inventat primul chibrit cu fosfor, o aschie simpla de lemn cu o bucatica de fosfor alb in varf. Fosforul alb este un element toxic, iar chibriturile se aprindeau de la sine cand erau scoase din apa la aer, motiv pentru care erau greu de folosit.

In aceasi perioada, inventatorul maghiar Janos Irinyi s-a inspirat din experientele profesorului austriac Meissner (care provenea din Ardeal) si a inventat un chibrit cu fosfor si dioxid de carbon ce nu se aprindea in aer, iar in anul 1840 incepe productia acestuia. In 1851, germanul Schrotter a obtinut un patent de fabricare al fosforului rosu, pe care l-a descoperit inca din 1845.

Anunțuri