Școala femeilor

Una dintre cărțile care îmi revin des în minte este Școala femeilor scrisă de Andre Gide. Tare aș vrea să o recitesc dar și pe aceasta am împrumutat-o cuiva care se pare că are memorie scurtă. Pur și simplu iubesc cartea aceasta. Ea prezintă o poveste de iubire dar povestită de ambii protagoniști. Surprinde importante elemente de psihologia sexelor.

Ea, o tînără entuziastă, se îndrăgostește de el, mai degrabă confundă admirația cu iubirea. Toți idealizăm alesul inimii dar unii parcă suntem prea visători. Încet, începe să-l observe pe omul cu care s-a căsătorit. O vizită la muzeu se transformă într-o veritabilă ceartă pentru ca el este insensibil (în concepția ei) sau pentru că el nu-i citește gândurile (în concepția lui).

Poate, pînă la urmă, nu era decât o problemă de comunicare, așa cum bine spune dr. John Gray în cartea lui celebră Bărbații sunt de pe Marte, Femeile sunt de pe Venus.

Aici el pune în gardă de domnul Rezolvă tot spunându-i că o femeie stresată nu este preocupată neapărat de găsirea unei soluții la problemele ei, ci caută mai degrabă să se descarce explicîndu-se și așteptând să fie înțeleasă.Mai ales că ele venusienele își permit licența poetică de a utiliza tot felul de superlative, metafore și generalizări. Cînd ea spune: Tu nu mă mai iubești! el spune Cum să nu? De asta mă aflu aici. Cănd ar putea spune te înțeleg că acum simți asta dar eu te iubesc.

Uneori bărbații vor doar spațiu, în timp ce femeile vor înțelegere.

14639745_10154571619881878_7901781214018702567_n

Anunțuri

cuvinte și sentimente

Într-o zi am ascultat la radio o sumbră statistică ce prezenta o creștere alarmantă a numărului sinuciderilor, cu precădere în mediul rural. Printre posibilele explicații, una dintre ele mi-a atras atenția într-un mod deosebit. Ea afirma că aceste comunități rurale fiind întrepătrunse de un ritm mai alert al vieții cotidiene s-au trezit confruntate cu un sentiment al însingurării. Multitudinea de noi exprimări citadine au bulversat liniștea țăranilor și astfel că ei au trăit stări pe care nu le puteau exprima cu ajutorul limbajului lor modest. Limbajul defectuos și neadaptat unei noi realități părea că a creat probleme.

Este o explicație ce necesită o mare reflecție mai ales că face trimitere către o veche problemă filozofică: cuvintele exprimă sentimente sau sentimentele dau cuvinte?

Există multe beneficii ale unui vocabular bogat. Atât de multe că am fi în paradoxul lui Figaro dacă am încerca să le exprimăm (dacă am reuși să arătăm prin cuvinte înseamnă că ne-am opri la o limită). Spunem doar că uneori este important să alegem cu grijă cuvintele. Și nu doar pentru a ne susține punctele de vedere ci și pentru a ne simți mai bine. Să spunem mai degrabă „mi-ar plăcea” decât „trebuie” sau „am făcut parțial bine decât sunt un ratat”. Sau chiar azi mă simt ”mierțăit” ,cum spune un prieten , decât să nu spun nimic.

Limbajul ne poate răsfăța. Ne putem simți iubiți, prețuiți cu ajutorul lui. Dar depinde cum îl folosim. Suntem ceea ce gândim și limbajul ne redă stări sau ne creează alte stări.

Asistam cândva  la o discuție între doi tineri (cam la 40 de ani) și mă întrebam de ce simpatia existentă între ei nu iese la suprafață. Pentru că fiecare dintre ei își dorea să fie descoperit de către celălalt, ascultat dar sincronizarea era proastă. Fiecare dorea aprecierea celuilat dar niciunul nu oferea prea mult. Era totuși o situație mai bună decât aceea în care se întîlnesc  un mare seducător cu un naiv. Dar iată că aveau nevoie și de tăcere. Uneori tăcerea ne face să ne conectăm mai ușor la cei din jur. Poate de aceea introvertiții surprind detalii pe care mulți le scapă.

Cea mai frumoasă imagine a tăcerii am găsit-o în Pelerinul Rus, în imaginea unui călugăr ce-și spunea rugăciunea în gând. Cu această imagine inchid articolul despre cuvinte 🙂 și vă propun să faceți o listă a cuvintelor care vă plac.

Lista mea:

convivialitate

inimă tulburată

poezie

epigramă

ikigai

însingurare

măslin

4-5_at_rme_titluarticol_10-n_vlad-eftenie

Demain, dès l’aube…

Demain, dès l’aube, à l’heure où blanchit la campagne,

Je partirai. Vois-tu, je sais que tu m’attends.
J’irai par la forêt, j’irai par la montagne.
Je ne puis demeurer loin de toi plus longtemps.

Je marcherai les yeux fixés sur mes pensées,
Sans rien voir au dehors, sans entendre aucun bruit,
Seul, inconnu, le dos courbé, les mains croisées,
Triste, et le jour pour moi sera comme la nuit.

Je ne regarderai ni l’or du soir qui tombe,
Ni les voiles au loin descendant vers Harfleur,
Et quand j’arriverai, je mettrai sur ta tombe
Un bouquet de houx vert et de bruyère en fleur.

 Victor HUGO   (1802-1885)