O femeie de nădejde

Și pentru că am aflat de la o prietenă fb (în viața reală nu am băut niciun ceai împreună deși mi-ar plăcea:) că N. Steinhardt spunea ca femeile sunt inferioare bărbaților din naștere și nu trebuie să aibă drept de vot (în teza sa de doctorat în drept în care îl critica pe Leon Duguit – Leon Duguit care spunea că femeile ar trebui să aibă drept de vot fie doar numai pentru faptul că ele dau patriei pe viitorii ei soldați) m-am gândit să amintesc și de o femeie de excepție. Sofia Nădejde a fost o feministă importantă. Coana Pica a fost în totdeauna simplă ca un copil, plină de bun simț ca o țărancă sănătoasă la trup și minte, personală, pasionată și excesivă ca o adevărată fire feminină în toate manifestările ei. Vasta ei cultură,interesul nesecat pentru știință și lucrurile intelectuale n-au făcut decât să ilumineze calitățile unei puternice, multiple și diferențiate individualități.

Polemica dintre Nădejde și Maiorescu a avut impact public, chiar dacă peste un secol pare extrem de puerilă poziția conservatoare, dar care e exemplară pentru atmosfera de inhibare a drepturilor femeii în epocă. Titu Maiorescu argumentează într-un studiu că emanciparea politică a femeii e amânabilă din cauza circumferinței mici a creierului, asemănătoare popoarelor primitive, care nu le-ar permite participarea la viața politică:

„El [bărbatul] trebuie să miște cultura, el să conducă sau să susție statul, el să facă a înflori artele, el trebuie să lărgească câmpul ideilor, să înlesnească bunul trai al omenirii prin descoperiri și perfecționări zilnice aduse în sfera practică a vieței; pe când femeia e redusă la un rol cu mult mai mărginit în mișcarea societăților culte. De aici, nici îndoială, diferență craniană. Dacă în treacăt vom deschide aici chestiunea emancipării femeii, noi observăm atât numai, că ideea, cu toată frumusețea ei teoretică, în starea de azi a lucrurilor, este precipitată și… cam nerealizabilă. Cum am putea în adevăr să încredințăm soarta popoarelor pe mâna unor ființe a căror capacitate craniană e cu 10 la sută mai mică?… Abia ajung astăzi creierii cei mai dezvoltați pentru a putea conduce o națiune pe calea progresului și a prosperității materiale. Individual însă nu putem nega că vom găsi totdeauna o femeia mai cuminte ca noi…”.

Sofia Nădejde relativizează prin statistici și studii corelația dintre mărimea creierului și inteligență. Apoi atacă simpla diferență de greutate între creierul unei femei și cel al unui bărbat arătând că raportând la corp, capul unei femei este mai mare. Însă contraargumentele forte sunt legate de lipsa educației femeilor din cauza unui sistem patriarhal, care accentuează inferioritatea femeii, nu mărimea creierului. Apoi, Sofia Nădejde invocă munca mai variată a femeilor muncitoare (înăuntru și în afara gospodăriei) în raport cu bărbații din clasele muncitoare, ceea ce le demonstrează abilitățile de a participa la viață responsabilă în câmpul muncii și astfel la viața publică, spre deosebire de femeile burgheze întreținute de bărbați și care datorită timpului liber și lipsei de educație se dedau la activitățile frivole. Fragmentul provine din Ştefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc: antologie de texte: 1838-1929. (AD)

 

 

Anunțuri

N. Steinhardt în 29 de fraze

  1. Îl slăvim pe Hristos mai întâi săvârșind cele menționate de El însuși: dând să mănânce flămânzilor, dând de băut însetaților, primind pe cei străini, îmbrăcând pe cei goi, cercetând pe bolnavi și mergând să-i vedem pe cei ferecați în temniță.
  2.  Tot astfel crezând neîndoielnic că El este Calea, Adevărul și Viața.
  3.  Postind, rugându-ne, priveghind, făcând milostenii, înfrânându-ne;
  4.  Dar și iertând pe greșiții noștri, alungând de la noi ținerea de minte a răului ce ni s-a făcut, iubind pe aproapele nostru (și nu numai iubindu-l, ci îngăduindu-i a fi așa cum este, nepretinzându-i să fie aidoma nouă), binecuvântându-ne (ori, de ne vine peste poate, măcar neblestemându-ne) vrășmașii;
  5. Dovedindu-ne blânzi și smeriți cu inima, făcători de pace, nearțăgoși, neînfumurați, păstrători de cuget curat;
  6. Făptuind binele în taină, mâniindu-ne doar pe foarte scurtă vreme, nu mai târziu de apusul soarelui, oricând gata a ierta și a ne domoli, neîngrijorându-ne în exces de cele ale lumii și ale trupului. Făcându-ne muți și surzi când suntem zădărâți, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra și dojeni când simțim că avem dreptate, nejudecând pe nimeni (anevoioasă, dar meritorie virtute);
  7.  Netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un păcat de moarte, ca pe năpasta lumii, îndrăznind, mereu dând dovadă de bărbăție, de ostășie;
  8. Adăpostind pe călători, ajutând pe cei slabi, primind cu bucurie pe slujitorii Domnului, necerând (cu fățarnică nepărtinire și vicleană înțelepciune) semne și minuni, neispitindu-L pe Domnul cu cereri nesăbuite, ridicole sau neobrăzate;
  9.  Nefiind formaliști, bucheri și pierduți în mărunțișuri, nepunând litera deasupra legii. Ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg și tolerant, izbutind a ieși din noi înșine, a ne vedea, judeca și aprecia din afară, așa cum ne-ar surprinde privirea rece și neprevenită a unui terț;
  10.  Neacceptând a fi robi patimilor (spre a ne face de basm și de batjocoră demonilor), dar nici textelor;
  11.  Nelăsând bogăția (ori arghirofilia, care poate locui și în cel neavut) să ne stăpânească, nepunându-ne toată încrederea în cele vremelnice, făcându-ne din legea relativității, principiul incertitudinii și doctrina instabilității celor lumești întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor;
  12.  Nepizmuind, neațintindu-ne ochii asupra semenilor noștri, asupra greșelilor și inevitabilelor cusururi omenești, ci mai vârtos asupra alor noastre;
  13.  Neluând numele lui Dumnezeu în deșert, rodindu-ne talentul ori talanții, ori fracțiunea de talant;
  14.  Neîngăduind ca strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înșelăciunea avuției și poftele să înăbușe  rodirea Cuvântului în noi;
  15. Lăsând nevinovăția copilăriei să ne roureze sufletul și să ne vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu care, om în toată firea, nu s-a rușinat să se cațere în pom ca să-L vadă mai bine pe Iisus;
  16.  Veghind, păstrându-ne treji, dar nepunând mare preț pe tăria noastră, știind că duhul e osârduitor, dar trupul neputincios, iar noi oricând capabili de slăbiciune, de cădere (n-a grăit Fericitul Filip Nerri: ține-mă Doamne de urechi că altminteri Te vând ca Iuda?)
  17. Fiind modești, recunoscători, iubindu-L pe Domnul din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul și toată virtutea noastră;
  18. Ferindu-ne de șovăială și impunându-ne a fi statornici în hotărâri;
  19. Fiind înțelepți ca șerpii, nu numai  blânzi ca porumbeii;
  20. Crezând neclintit în Cuvântul lui Iisus, păzindu-l, mâncând și bând la vremea potrivită preacuratul trup și scump sângele Domnului, dându-ne bine seama: cât de fericiți suntem că ne învrednicim de aceasta, că niciodată n-a vorbit un om cum vorbește Hristos, că ne putem numi prieteni ai Săi;
  21. Grăind vorbe bune ori săvârșind gesturi de compasiune față de semenii noștri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplătoare și mai mărunte, nesfiindu-ne a fi politicoși, a schița un zâmbet binevoitor până și unui străin, spre exemplu insului care, după ce fără de voie ne-a lovit cu cotul, își cere scuze;
  22. Descoperindu-ne capul când salutăm, răspunzând negrăbiți când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva să-i arătăm drumul – lucruri mici, profane, de nu și triviale! Dar din categoria celor care prisosesc stricta dreptate și, în consecință,  plăcute lui Hristos;
  23. Și-L mai slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsiderați, nu numai cei sărmani, ci în general cei care nu se bucură de atenția și cinstirea semenilor; cei uitați sau părăsiți – acestora să le dovedim gentilețe, cuviință, solicitudine;
  24. Oprindu-ne de la păcate, devenind adevărați creștini, orice am fi fost înainte de trezire, cu oricare urâte păcate ne-am fi murdărit;
  25. 25. Scriind, pictând ori compunând (cei care pot) capodopere. Toate au fost și sunt create numai în starea harului sfinților (Sf. Iustin: „Toate câte filosofii și legislatorii le-au gândit și le-au spus frumos, le-au elaborat grație părții de Logos aflătoare în ei.”)
  26.  Sărutând pe cei leproși: orice ins izolat, prigonit, ocărât pe nedrept, de care căpătuiții, rostuiții, chivernisiții, slugarnicii se feresc și se tem, e un lepros vrednic de a fi sărutat;
  27. Refuzând a ne zgâi la cel în suferință și descumpănire, rugându-ne așa cum știm, chiar dacă nu cunoaștem la perfecție tipicul rugăciunilor (și poate nici Tatăl nostru, ca în povestirea cu cei trei sihaștri de pe insulă care nu-l știau, dar umblau pe mare);
  28.  Neprecupețindu-ne vremea, zăbovind ca samarineanul cel milostiv pentru a veni în ajutorul păgubiților, accidentaților, nenorociților;
  29.  Aducându-ne mereu aminte că în orice semen al nostru sălășluiește suflarea lui Dumnezeu, adică o fărâmă de spirit divin și purtându-ne cu el ca atare.   Să nu se îngrijoreze nimeni. Enumerarea de mai sus e strict exemplificatorie. Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.Toți Îl slăvim pe Hristos numai pe măsura darului, puterii și priceperii noastre, potrivit stilului nostru, ar zice Blaga.

CRĂCIUN FERICIT!

Pictura 1

Pictura Nașterea Mântuitorului, realizată de Zanobi Strozzi în perioada 1433 – 1434 face parte din ansamblul picturilor de altar, fiind una dintre ”picturile de bordură inferioară”, a polipticului altarului.

Nașterea Mântuitorului, tempera și aur pe lemn,  Zanobi Strozzi, 1433 - 1434

Nașterea Mântuitorului, tempera și aur pe lemn, Zanobi Strozzi, 1433 – 1434

 

Pictura 2

Continuăm cu o frescă sub forma unui sector de cerc executată de Botticelli  pe fața interioară a timpanului de la intrarea în biserica Santa Maria Novella din Florența. Este oNaștere a Mântuitorului, executată între 1476 – 1477, aproape contemporană cu tabloul precedent.

Nașterea Mântuitorului, frescă, Sandro Botticelli, 1476 - 1477

Nașterea Mântuitorului, frescă, Sandro Botticelli, 1476 – 1477

 

Pictura 3

Un tablou, în care se află exclusiv Familia Sfântă, fără îngeri, fără animale, este cel prezentat în continuare. A fost pictat de către Lorenzo Costa cel Bătrân, în jurul anului 1490.

Nașterea Mântuitorului, tempera pe lemn, a doua jumătate a sec. XV, Lorenzo Costa

Nașterea Mântuitorului, tempera pe lemn, a doua jumătate a sec. XV, Lorenzo Costa

Pictura 4

Un mesaj asemănător mi se pare că transmite artistul Lorenzo Lotto în picturaNașterea Mântuitorului. El și-a realizat tabloul în 1523, în plină afirmare a Renașterii, construcția scenei fiind mai ”dinamică”.Nașterea Mântuitorului, ulei pe lemn, 1523, Lorenzo Lotto

Nașterea Mântuitorului, ulei pe lemn, 1523, Lorenzo Lotto

 

Ultimul tablou din seria celor care se ocupă de sentimentele din intimitatea Sfintei Familii la Nașterea Mântuitorului este tabloul lui Luca Giordano pictat în 1650. Mai mult de un secol îl separă de opera lui Lorenzo Lotto, timp vizibil în diferența dintre stilul Renașterii și stilul baroc.

 

Nașterea lui Isus, ulei pe pânză, cca 1650, Luca Giordano (1634 – 1705)

Nașterea lui Isus, ulei pe pânză, cca 1650, Luca Giordano (1634 – 1705)

 

 
Noapte liniștită! Noapte sfîntă!
Păstorilor le-a fost vestit întâi
Prin cântec îngeresc de Aleluia
Care răsună tare până-n depărtări
Spunând Cristos Salvatorul este aici!
 
 Evanghelia după Luca relatează Nașterea Pruncului Isus și felul în care îngerul Domnului le vestește păstorilor marea bucurie, ”Că, în orașul lui David, astăzi vouă s-a născut un Mântuitor, care este Christos Domnul” (Luca 2,11).

Pictura 6

Federico Fiori în tabloul său Nașterea Mântuitorului surprinde momentul în care cineva apare la ușa staulului, iar Sfântul Iosif îl invită cu un gest larg să intre.Nașterea Mântuitorului, ulei pe pânză, 1597, Federico Fiori.

Nașterea Mântuitorului, ulei pe pânză, 1597, Federico Fiori.

Pictura 7

Un alt ”tablou de tranziție” este Nașterea Mântuitorului pictat de Maarten de Vos(1532 – 1603), un pictor și desenator important din Antwerpen (Anvers, Belgia de azi, Flandra în XVI).

Nașterea lui Isus, Catedrala din Anvers, 1577, Maarten de Vos,

Nașterea lui Isus, Catedrala din Anvers, 1577, Maarten de Vos,

 

Pictura 8

Primul tablou din această a doua serie, care este numit Adorația păstorilor, a fost pictat de Georges de La Tour între 1644 și 1649. În prezent se găsește la Muzeul Louvre din Paris.

Încheierea prezentării lui François Solesme este deosebit de inspirată: ”Adorația păstorilor are ceva dintr-un cor ale cărui voci se topesc într-o tăcere înflăcărată.

Adorația păstorilor, aprox. 1645, ulei pe pânză, Georges de La Tour

Adorația păstorilor, aprox. 1645, ulei pe pânză, Georges de La Tour

 

Muzeul de Artă al României găzduiește azi trei opere ale lui El Greco, Doménikos Theotokópoulos, pictorul grec născut în Creta (1541) și mort în Toledo (1614) în patria sa adoptivă: Martiriul Sfântului Mauriciu, Închinarea păstorilor și Logodna Mariei.

Adorația păstorilor, cca. 1600, El Greco, MUzeul de Artă București

Adorația păstorilor, cca. 1600, El Greco, MUzeul de Artă București

Pictura 10

Un alt tablou încărcat de mister și simboluri este Adorația păstorilor pictat deLorenzo Lotto. Artistul s-a născut la Veneția (1480) și s-a stins din viață la Loreto (1556).

Adorația păstorilor, aprox 1534, Lorenzo Lotto

Adorația păstorilor, aprox 1534, Lorenzo Lotto

Cheia tabloului Lui Lorernzo Lotto

Pictura 11

Bucuria stârnită de Nașterea lui Mesia este convingător ilustrată  de Adorația păstorilor opera lui Correggio. Adorația păstorilor, tablou de altar, ulei pe lemn, Correggio, 1528-1530

Adorația păstorilor, tablou de altar, ulei pe lemn, Correggio, 1528-1530

Pictura 12

 

Adorația păstorilor, frescă, Domenico Ghirlandaio, 1482 – 1485

Adorația păstorilor, frescă, Domenico Ghirlandaio, 1482 – 1485

 

 

Pictura 13

Adorația Magilor realizată de Albrecht Dürer în 1504 este o pictură în ulei pe un panou de lemn având dimensiunile de 114cm x 99cm, păstrată azi la Galeria Uffizi din Florența.

Adorația Regilor-Magi, ulei pe lemn, 1504, Albrecht Dürer

Adorația Regilor-Magi, ulei pe lemn, 1504, Albrecht Dürer

 

Pictura 14

Un alt tablou care prezintă o Închinare a Regilor-Magi într-o atmosferă calmă și intimă, este cel pictat de flamandul Hugo Van der Goes.

Adorația Regilor-Magi, ulei pe lemn, 1470 - 1475, Hugo van der Goes

Adorația Regilor-Magi, ulei pe lemn, 1470 – 1475, Hugo van der Goes

Pictura 15

Un tablou din categoria celor care prezintă închinarea magilor cu un ”fast regal”, iar Maria Îl prezintă pe Pruncul Isus unei mulțimi de oameni (Epifanie), este Adorația Regilor-Magi pictat de Domenico Ghirlandaio în jurul anului 1487. Este o pictură de mari dimensiuni (285cm x 243cm), pictată în tempera pe lemn pentru altarul bisericii dinSpitalul Inocenților.

Adorația Regilor-Magi, tempera pe lemn, Domenico Ghirlandaio, 1488

Adorația Regilor-Magi, tempera pe lemn, Domenico Ghirlandaio, 1488

 

Pictura 16

Al doilea tablou, în care închinarea magilor se face cu mare fast, este Adorația Regilor-Magi pictat de Sandro Botticelli în jurul anului 1475.

Adorația Regilor-Magi, tempera pe lemn, Sandro Botticelli, 1475

Adorația Regilor-Magi, tempera pe lemn, Sandro Botticelli, 1475

 

Poate este vorba despre Credința fiecăruia, poate este vorba despre talentul artiștilor, poate este vorba în ultimă instanță despre profunzimea tratării unei teme și nu despre o comandă ce trebuie onorată pentru a primi recompensa financiară a efortului. Nu are rost să căutăm motivele care-i făceau pe oamenii acelei epoci să se exprime pe ei înșiși atât de diferit în pictură. Oare îi înțelegem pe contemporanii noștri de ce sărbătoresc în feluri atât de diferite Crăciunul de azi, Nașterea Mântuitorului de ”mai dăunezi”?

Text preluat de pe siteul https://ioansoran.wordpress.com/2012/12/15/cum-intelegem-mesajul-nasterii-mantuitorului/#comment-467

Ne colindă Eminescu

„Printre zecile de caete ale lui Eminescu – dăruite Academiei Romane de Titu Maiorescu, în 1902 – se găseşte unul de 343 de file, înregistrat în Sala manuscriselor sub numarul 2276. Fila 203 a acestui caet cuprinde o poezie de Crăciun care avea să aibă şapte strofe cu rime încrucișate.

Colinde, colinde
E vremea colindelor
Căci gheaţa se’ntinde
Asemeni oglinzilor.

Si tremură brazii
Mişcând ramurelele
Căci noaptea de azi-i
Când scântee stelele

Se bucur copii
Copiii şi fetele
De dragul Mariei
Și își peptenă pletele…

De dragul Mariii
Ş’a Mântuitorului
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului…