Sf. Andrei Cel Nebun

Fragment din viata Sfantului Andrei cel nebun pentru Hristos

Sfantul Andrei mergea odata prin mijlocul multimii, in piata de marfuri, aflata langa turnul pe care il construise Sfantul imparat Constantin, cel intocmai cu Apostolii. Acolo se afla si o femeie, o oarecare Varvara. Prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu ea a cazut intr-o stare de rapire si l-a vazut pe fericitul Andrei umbland prin multime in chipul unui stalp de foc stralucitor. Unii ii dadeau ghionturi, altii il loveau, multi uitandu-se la el spuneau: „Omul acesta si-a iesit din fire, a innebunit! Nu dorim o asemenea stare nici vrajmasilor nostri!”

Dupa Andrei mergeau draci, in chip de harapi, vorbind intre ei: „Sa nu dea Dumnezeu inca unul ca acesta pe pamant: nimeni nu ne-a fript pana acum inimile ca acest om care se da drept nebun din dorinta de a sluji Stapanului sau; acum isi bate joc de toata lumea”.

Varvara a vazut cum harapii le punea semne tuturor celor ce il bateau pe sfant si isi spunea unul altuia: „Avem si noi o singura consolare: ca il bat fara mila. Cei ce il bat acum pe omul lui Dumnezeu, fara sa aiba vreo vina, vor fi osanditi fara scapare pentru aceasta fapta in ceasul mortii lor”. Auzind aceste cuvinte, Fericitul s-a pornit asupra lor, prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu, ca o flacara, si cu o infricosatoare putere, a sters semnele puse de demoni, spulberandu-i si certandu-i pe acestia cu mare asprime le zicea: „Nu aveti dreptul sa puneti semne celor ce lovesc in mine; fiindca eu ma rog Stapanului meu ca sa nu li socoteasca lor pacat loviturile pe care mi le dau. Ei se comporta astfel din nestiinta si pentru nestiinta lor vor dobandi iertare”.

Rostind sfantul aceste cuvinte s-a deschis cerul asa cum se deschid niste porti si a prins a zbura dintr-acolo, catre cuvios un stol de randunele, foarte frumoase la vedere, printre ele era si un porumbel alb ca zapada, care tinea in plisc o frunza de maslin, din aur. El i-a vorbit sfantului cu glas omenesc, zicandu-i: „Primeste frunzele acestea de la Stapanul Atotputernic, care ti le trimite din rai ca dar dumnezeiesc, fiindca esti milostiv si iubitor de oameni, asa cum insusi Domnul este indelung milostiv si de oameni iubitor. El te va

proslavi si va revarsa mila Sa asupra-ti, fiindca si tu te arati iertator si milostiv, fata de cei ce te lovesc, rugandu-te sa nu li se socoteasca lor acest pacat”. Spunand acestea porumbelul a stat pe capul Sfantului.

Femeia cuvioasa care era de fata s-a mirat foarte si venindu-si in fire dupa aceasta vedenie a cugetat in sine: „Cati luminatori are Dumnezeu pe pamant! Si nimeni nu stie de ei!” De mai multe ori a batut-o gandul pe Varvara sa povesteasca si la altii ce a vazut. Dar puterea dumnezeiasca n-a lasat-o. Dupa aceea, intalnind-o in oras, Sfantul Andrei, i-a spus-„Varvaro! Pastreaza taina mea si nu spune la nimeni ce-ai vazut, pana cand voi trece in locul cortului celui minunat, „spre casa lui Dumnezeu” (Ps. 41, 4)”. Raspunzandu-i, ea i-a spus: „Luminatorule si dreptule al lui Dumnezeu! Mi s-a intamplat sa vreau sa povestesc, dar m-a oprit puterea nevazuta a lui Dumnezeu”.

Sf.Andrei cel nebun pentru Hristos

Anunțuri

Voința firească

Și dacă l-am citi pe Descartes și al lui Cogito Ergo Sum ca pe o poveste de coșmar? Dacă individul conștient al lui Descartes nu este decât imaginar? E ceva ce provine dintr-un șir de dentificări ale eului cu imagini ideale, dintr-un gen de cristalizare a imaginilor ideale.

Și dacă Lacan are dreptate și este imposibil să existe subiectul în afara Celuilalt? Oare dorința omului este dorința Celuilalt? În esența ei dorința omului este infinită și astfel Maxim Mărturisitorul afirmă că Voința este firească, adică voie.

Oare existența mea nu este fundamental dialogică? Nu este o comuniune în alteritate?

01lacan21

Dumnezeu nu poartă ochelari*

DAN GHENEA

Substantivul „intelectual” e un cuvânt recent în franceză – originea lui poate fi documentată la sfârşitul secolului al XIX-lea, în timpul procesului Dreyfus. A fost folosit pentru a-i denumi pe dreyfusarzi – Émile Zola (scriitor – iniţiatorul curentului naturalist în literatură – şi jurnalist), Georges Clemenceau (medic si politician republican), Jean Jaurès (istoric şi lider socialist), Anatole France (scriitor – Nobel 1921 -, unul dintre fondatorii Partidului Comunist Francez), Charles Péguy (poet şi militant socialist), René Waldeck-Rousseau (politician de stânga, autor al unei legi anticlericale), Joseph Reinach (avocat şi publicist antimonarhist). Dreyfusarzii doreau reabilitarea căpitanului Alfred Dreyfus (acuzat şi condamnat pe nedrept pentru trădare), dar interesele lor depăşeau cazul propriu-zis, militând pentru o reformă a statului.

Termenul „intelectuali” s-a vrut a fi peiorativ, fiind folosit pentru prima oară într-un pamflet antidreyfusard, dar ulterior dreyfusarzii înşişi l-au arborat cu mândrie. Aşa că definiţia franceză a intelectualului (= persoană cu preocupari intelectuale…

Vezi articol original 269 de cuvinte mai mult